Sâmbătă, 21 iulie, s-au împlinit 111 ani de la trecerea la cele veșnice a pictorului Nicolae Grigorescu, considerat fondatorul picturii române moderne și un simbol național pentru modul în care a adus în prim-plan valori ale spiritualității românești.

Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, la Pitaru, județul Dâmbovița, fiind al șaselea copil al lui Ion Grigorescu, de profesie notar și al Ruxandrei Grigorescu – croitoreasă.

Când a împlinit vârsta de șapte ani, a rămas orfan de tată, iar familia Grigorescu se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe.

Nicolae și-a petrecut anii copilăriei pe la mai mulți meșteri zugravi, cum au fost Gheorghe Puiu din Olari, la fratele acestuia, Dragomir și mai apoi la Naie Pantelimonescu, un pictor bisericesc celebru.

La vârsta de 10 ani intră ca ucenic la atelierul pictorului ceh Anton Chladek – considerat un excelent portretist, un foarte bun miniaturist, un poliglot ale cărui opere erau destinate familiilor boierești sau negustorilor importanți ai vremii -, unde învață să picteze icoane.

În anul 1850, iese din ucenicie, și începe să picteze acasă iconițe pe care mai apoi le vindea pe la târguri, fiind pregătit să devină unicul susținător al familiei.

În anul 1853, la doar 15 ani, pictează mai multe icoane pentru biserica din Băicoi și pentru Mănăstirea Căldărușani, opere care în opinia criticilor se remarcă printr-o experiență artistică inimaginabilă pentru o vârstă atât de fragedă.

În anul 1856, realizează compoziția istorică „Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă, la 5 ianuarie, domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii, răsplata din partea domnitorului fiind de 100 de galbeni. Mai mult, Știrbei a trimis lucrarea la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate. La 24 ianuarie 1856, Colegiul Sfântul Sava primea o adresă prin care era solicitată primirea lui Nicolae Grigorescu la cursuri.

În acești ani, Grigorescu este preocupat de aspectele tehnice necesare desfășurării meșteșugului zugrăvelii, fiind în căutarea unei amprente proprii de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională. Însă, în momentul în care a început să execute gravuri după operele marilor maeștri din Apusul Europei pentru realizarea compozițiilor sale de natură religioasă, el a înțeles că se impunea cu să urmeze studii de pictură serioase.

La 25 februarie 1856 a terminat prima lui icoană remarcabilă – cea a Sfântului Spiridon -, care fusese comandată de corporația băcăuanilor.

În anii 1856-1857, Grigorescu pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira, din județul Prahova, onorariul primit fiind de circa 500 de galbeni – cam dublul unei burse de studii la vremea aceea – acesta fiind și motivul pentru care tânărul artist nu ajunge să studieze la „Sfântul Sava”.

Grigorescu a zugrăvit în întregime biserica Mănăstirii Zamfira, în tehnica frescei și a uleiului, a pictat toate scenele iconostasului, cele opt icoane mari împărătești, cele opt scene biblice de sub acestea, Epitaful și praporul mănăstirii, ultimele două aflându-se astăzi la Galeria Muzeului Național de Artă al României.

La 7 septembrie 1856, Grigorescu a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploiești, aproape de Zamfira, o nouă petiție, în care arăta: „Dorința d-a merge în Academia de pictură din Roma spre perfecțiunea artei ce eserses mă făcu să îndrăznesc a mă prezenta înaintea măriei sale fostului domn Barbu Dimitrie Știrbei, cu o mică compoziție intitulată Scăparea stindardului de Mihai Viteazul, arătând totodată și dorința-mi d-a mă perfecționa în arta picturii: însă în loc d-a mă trimite la Roma, m-a încurajat cu o gratificație în bani, lucru ce nu doream, având de scop a lucra nu pentru bani, ci spre a fi trimes pentru perfecționare, ca să poci și eu o dată a lucra cu cele mai vii coloare vreuna din faptile strălucite ale bravilor noștri prinți”.

În iulie 1857, moment în care lucrările la Mănăstirea Zamfira erau aproape finalizate, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică. Între 25 –și 30 septembrie, Grigorescu participă la concurs, alături de Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și era elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu, iar cel din urmă a câștigat, locul fiindu-i rezervat special, conform uzanțelor vremii. Grigorescu a înțeles atunci că nu va putea să ajungă niciodată să studieze în străinătate ca bursier al statului.

La scurt timp, soarta a făcut ca stăreția de la Agapia să-i propună pictarea mănăstirii, unde artistul avea să înființeze și o școală de pictură destinată călugărițelor.

El a folosit aici stilul retoric și primitiv al primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara Românească.

În perioada lucrărilor de la Agapia, printre oaspeții mănăstirii s-a aflat și Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, care a apreciat calitatea lucrărilor și a insistat ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără niciun concurs sau diplomă de studii secundare.

Trebuie spus, aici, că picturile murale de la Zamfira și picturile de la Agapia au fost cele mai importante realizări din viața artistului de până la douăzeci de ani, ele fiind considerate de către critica de artă o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea în țara noastră.

La 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu pleacă la Paris, bursa obținută fiind de 260 de galbeni. A locuit mai întâi la la hotelul Corneille apoi în Cartierul Latin și a intrat la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir și unde va studia desenul și compoziția.

În toată perioada petrecută la Paris, Grigorescu a realizat o serie de copii după vechii maeștrii ai picturii, urmare a numeroaselor sale vizite la Muzeul Luvru. Însă, vocația sa de peisagist, îl atrage către el Școala de la Barbizon, aflată într-un sat celebru în acele timpuri prin arta înnoitoare a unor artiști precum Jean-François Millet și Théodore Rousseau, stabiliți chiar aici.

Se mută la Barbizon, unde își desăvârșește educația crtistică prin asimilarea experienței unor artiști precum Gustave Courbet ori Théodore Rousseau.

Emblematice pentru perioada de formare de la Barbizon, au rămas câteva lucrări de mare valoare artistică, unele dintre ele făcând parte din Tezaurul României care a fost dus spre păstrare în anul 1917 în Rusia, în timpul Primului Război Mondial. Menționăm aici, dintre lucrările etapei Barbizon, „Peisaj cu turmă de oi”, „Peisajul din pădure”, „Interior de curte”, „Toamna la Fontainebleau”, „Intrarea în pădurea Fontainebleau”, „Apus de soare la Barbizon”, sau „Peisaj cu turmă de oi”.

În anul 1867 participă la Expoziția Universală de la Paris cu șapte lucrări, apoi expune la Salonul parizian din anul 1868 lucrarea „Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte”.

În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli și Pompei, apoi merge în Grecia și la Viena.

În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului picturi după luptele de la Grivița și Rahova, alte desene și schițe.

În anii 1879 și 1890, lucrează în Franța, în Bretagne la Vitré sau în atelierul său din Paris, apoi revine în țară, stabilindu-se la Câmpina, apoi deschide mai multe expoziții personale, în anii 1891 și 1904, la Ateneul Român.

În această perioadă se dedică cu predilecție subiectelor rustice, într-o varietate de motive, realizează care cu boi, potrete de țărănci și nenumărate peisaje cu specific românesc.

În anul 1899 devine membru de onoare al Academiei Române.

La 21 iulie 1907, Nicolae Grigorescu trece la cele veșnice, la locuința sa de la Câmpina, lăsând, neterminată, pe șevalet, lucrarea „Întoarcerea de la bâlci”.

Grigorescu a lăsat în urma sa o operă de o inestimabilă valoare, iar maniera sa artistică a influențat hotărâtor atât realizările contemporanilor săi, cât și creațiile generațiilor care au urmat.

În anul 2013, la 175 de ani de la nașterea lui Nicolae Grigorescu, Poșta Română a emis o marcă poștală, cu valoarea nominală de 9,10 lei, pe care este reprodus un autoportret din tinerețe al artistului, iar Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic.

În anul 2016, Nicolae Grigorescu a fost cel mai bine vândut pictor, în România, șapte dintre tablourile sale fiind vândute la licitații cu suma totală de 465.091 de euro. Tabloul ”Țărăncuțe (De la fântână)”, de Nicolae Grigorescu, a stabilit un nou record pe piața de artă din România, fiind adjudecat la o licitație aniversară pentru suma de 320.000 de euro. Trebuie menționat că opera a aparținut colecției istorice a sculptorului Constantin Baraschi și a participat la expoziția retrospectivă Nicolae Grigorescu din 1957 de la Muzeul de Artă al R.P.R., București, fiind în curs de clasare în patrimoniul cultural național, având în vedere valoarea sa artistică excepțională. Pe locul al doilea în clasamentul celor mai vânduți pictori se află Nicolae Tonitza, cu 20 de tablouri vândute, și o valoare cumulată de 311.043 de euro, iar pe locul al treilea se află Ion Țuculescu, cu opt tablouri vândute la licitații și o sumă totală de 272.447 de euro.

Pictorul Nicolae Grigorescu rămâne lider în topul celor mai bine vânduți artiști la licitațiile din România pe 2017, cu vânzări totale de 726.193 de euro pentru 18 opere adjudecate. Pe locul doi se situează Nicolae Tonitza cu 33 de lucrări cumpărate la suma totală de 663.519 de euro, iar pe locul trei Ion Țuculescu cu 15 opere, adjudecate la suma totală de 593.386 de euro. Cea mai bine vândută lucrare a pictorului a fost „Bretonă la Brolle”, care a fost adjudecată la prețul de 140.000 de euro, iar „Car cu boi”, de Nicolae Grigorescu, a fost cumpărată cu suma de 80.000 de euro.

Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina reprezintă locul în care pictorul Nicolae Grigorescu și-a trãit ultimii ani de viață, acum fiind o secție a Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”.

În anul 1939, Gheorghe Grigorescu, singurul moștenitor al lui Nicolae Grigorescu, a vândut primăriei Câmpina 200 de tablouri și schițe în peniță, creion și laviu, semnate de pictorul Nicolae Grigorescu.

În perioada Primului Război Mondial, casa a adăpostit Cartierul General German, perioadă în care imobilul a fost incendiat. O parte din obiecte au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea casei artistului (atelierul, sufrageria, biblioteca) în perioada 1954-1955 de către fiul artistului, Gheorghe Grigorescu, care a avut ca puncte de reper fotografii salvate din timpul vieții lui Nicolae Grigorescu.

În prezent, edificiul adăpostește piese de mobilier, creații și obiecte autentice, de la fotografii până la dedicații ale contemporanilor și tablouri remarcabile ale marelui pictor.

Autor: Răzvan Moceanu

Sursa: Rador