Mihail Jora s-a născut la 2 august 1891 la Roman, județul Neamț, într-o familie de origine armeană.

Între anii 1909 – 1911 a studiat la Conservatorul din Iași, unde a urmat teoria și solfegiul cu Sofia Teodoreanu și, în paralel, la Facultatea de Drept din Iași – devenind licențiat în drept, apoi, în perioada 1912-1914, a frecventat cursurile Conservatorului din Leipzig, unde i-a avut profesori, la armonie pe Stephan Krehl, la compoziție pe Max Reger și la pian pe Robert Techmuller.

Nu puține au fost vocile care au afirmat că studiile lui Jora de la Leipzig favorizau mai degrabă îndepartarea lui de idealul muzicii naționale decât apropierea de bogatele izvoare ale melodicității populare, însă patriotismul lui Mihail Jora, atașamentul său față de tradiția națională aveau să se dovedească mai puternice decât influența instruirii profesionale dobândite la Liepzig.

În anul 1914, compune prima sa lucrare, opus 1, pentru voce și pian, pe text german, o compoziție care purta influența acestei școli, însă, ulterior, muzica sa avea să se îndrepte către valorile tradiționale românești.

În următorul an, Jora compune opus 2, care face saltul de la cadrul oarecum intim al muzicii vocale de cameră, la forme mai ample, iar în Suita pentru orchestră (în re minor) – 1915, o lucrare care i-a adus lui Jora premiul Enescu, conotațiile populare devin deja evidente, pentru ca în Mica suită pentru vioară și pian, opus 3 – 1917, să devină sesizabile schimbări consistente în structura melodiei, cu trăsături naționale mai pronunțate.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Mihail Jora își întrerupe studiile, pentru a lupta pe front, apoi, între anii 1919-1920 și-a încheiat studile la Paris, unde a învățat cu compozitorul Florent Schmitt.

După revenirea în țară, Mihail Jora desfășoară o bogată activitate ca pianist, dirijor de orchesctră și critic muzical, iar la 2 noiembrie 1920, înființează, alături de compozitorii A. Alessandrescu, M.  Andricu, C. Brăiloiu, N. Caravia, Al. Castaldi, G. Enacovici, D. Cuclin, V Gheorghiu, D. G. Kiriac, F. Lazăr, C. C. Nottara și I. N. Otescu, Societatea Compozitorilor Români, fiind unul dintre vicepreședinții acestui for până la transformarea lui, în 1949, în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.

Tot în 1920, Jora compune poemul simfonic Povestea indică, opus 4, după poezia cu același nume, de Mihai Eminescu, pentru solo de tenor și orchestră, o lucrare care subliniază preferința sa pentru muzica legată de text sau de o acțiune dramatică, care avea să se manifeste pe parcursul întregii sale cariere componistice, mai ales în lieduri, dar și în balete.

În 1924, într-o nouă lucrare simfonică intitulată Priveliști moldovenești, opus 5, se poate spune că Jora surprinde, în întreaga splendoare, frumusețea plaiurilor natale, iar umorul și caricaturalul sunt specifice într-o masură și mai accentuată unora dintre piesele pentru pian care alcătuiesc ciclul  Joujoux pour ma dame (mai ales Ma dame veut entendre du Strawinski), opus 7, din anul 1925, piesei Marche Juif pentru orchestră, opus 9, și primelor două balete ale sale: La piață și Demoazela Măriuța.

Compozitorului îi era adresată atunci întrebarea „ce vrea să zică balet românesc?”, iar acesta răspunde: „O artă coregrafică făurită de dansatori români, pe muzică scrisă de compozitori români, pe subiecte din viața românească, pe mișcări și ritmuri scoase din jocurile caracteristice populare românești”.

Pe lângă cele două, Jora a mai scris muzică de balet – Curtea veche, Când strugurii se coc și Întoarcerea din adâncuri – , în care Jora și-a relevat capacitatea deplină a fanteziei ritmice.

În 30 noiembrie 1928, la numai o lună de la inaugurarea postului național de radio din România (1 noiembrie 1928), Mihail Jora a înființat și dirijat prima stagiune radio-live pentru concerte simfonice din țara noastră, cu un program exclusiv Mozart și Haydn.

A fost, începând cu anul 1929, profesor de compoziție și contrapunct la Conservatorul din București, îndrumând câteva generații de muzicieni printre care se numără compozitorii Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu, Pascal Bentoiu, Dan Constantinescu, Octavian Nemescu și mulți alții.

În 1931 dă viață ciclului de piese de pian pentru copii – Poze și Pozne – precum și lucrării instrumentale Șase cântece și o rumba, iar între anii 1931 și 1945 a fost consilier artistic al Filarmonicii și al Operei Române.

Creația sa bogată cuprinde și lieduri, un gen muzical inspirat din creația poetică românescă a lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Mihai Eminescu și alții, dintre toate distingându-se însă liedul Cinci cântece, opus 11, pe versuri de Octavian Goga.

Însă spre deosebire de primele lieduri create de Schubert sau Schumann, cu o melodie vocal-cantabilă, Jora imaginează un anume tip de lied – considerat cel mai specific din întreaga creație de gen -, o cântare declamantă izvorâtă din cântece lirice și balade populare, în care rolul pianului devine din ce în ce mai important.

Muzicologul Pascal Bentoiu spunea despre acest tip de lied că Mihail Jora pornește de la un motiv sau frază melodică, pentru ca, apoi „să se simtă cum armonia devine de fapt preponderentă și cum tinde să depășească în importanță linia melodică”, aceasta fiind, în mod frecvent, generată de succesiunea de acorduri încredințate pianului”.

Baletele și liedurile reprezintă partea cea mai pesonală și originală a creației lui Mihail Jora, însă opera sa în ansamblu, împreună cu lucrările instrumentale constituie o contribuție de excepție la dezvoltarea patrimoniului artistic național.

În anul 1937, Jora compune prima sa lucrare instrumentală, Simfonia, cea mai amplă lucrare a sa realizată pentru orchestră, iar în anul 1941, compune Sonata pentru pian, opus 21, în care, ca și în Variațiunile pentru pian pe o temă de Schumann, opus 22, realizată doi ani mai târziu, aduce un omagiu compozitorului său preferat.

Au urmat anii comunismului, care au arătat tenacitatea personalității lui Jora, mai cu seamă în lupta sa cu autoritățile vremii, care încercau să lichideze libertatea de exprimare artistică.

Poate cel mai indrăzneț gest din cariera sa s-a petrecut în chiar ultima zi a anului 1947, atunci când, cu prilejul depunerii jurământului de loialitate al corpului profesoral al Academiei de Muzică din București față de nou proclamata Republică Populară Română, Jora a cerut să se păstreze un moment de reculegere în memoria Regelui Mihai I, care abdicase cu o zi înainte. La scurtă vreme Jora devine ținta unor atacuri publice prin intermediul presei din acea vreme, acesta fiind și momentul în care, conform descoperirilor recente din arhivele CNSAS, compozitorul intră sub atenta supraveghere a Securității.

La 10 februarie 1948 apărea Rezoluția C. C. al P.C. al U.R.S.S, care impunea noi directive în problemele muzicii, care, nu-i așa, trebuiau transpuse și de autoritățuile române. Jora s-a împotrivit cu fermitate presiunilor exercitate de autorități pentru a face din muzică un alt instrument de propagandă comunistă, semnificativ în acest sens fiind discursul său de la întrunirea comitetului Societății Compozitorilor din 15 mai 1948: „Nu se poate impune compozitorului să nu scrie ceea ce simte, ci ceva ce simt alții, artistul fiind om liber, care are sufletul lui, ce-i aparține”.

Studioul „Mihail Jora” al Radiodifuziunii

Jora a luat poziții ferme și față de marginalizarea pe motive politice a unor mari personalități muzicale precum Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ion Nonna Otescu, unii dintre aceștia fiind amenințați chiar cu excluderea din Societatea Compozitorilor.

Trebuie spus că George Enescu, care plecase din țară în 1946, a continuat să fie președintele Societății Compozitorilor până în anul 1949, când nu a mai fost înscris în nou-creata Uniune a Compozitorilor din R.P.R., iar un merit major în acestă menținere a lui Enescu la conducerea compozitorilor a avut-o chiar Jora, care a demonstrat o abilitate remarcabilă în medierea relației autorităților cu Enescu.

Să amintim și faptul că Mihail Jora descindea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, și în plus se căsătorise cu Elena Gafencu, sora fostului ministru de externe Grigore Gafencu (1938-1939), care se stabilise în străinătate, astfel că au fost găsite circumstanțe pentru a fi transormat în persona non grata, iar în 1947 a fost condamnat în contumacie, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.

În cele din urmă opiniile sale împotriva autorităților precum și originea sa „nesănătoasă”, i-au adus lui Jora atât excluderea din noua Uniune a Compozitorilor R.P.R. (același tratament fiind aplicat și lui Enescu, Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan sau Tiberiu Brediceanu) cât și destituirea din postul de profesor al Academiei de Muzică.

Tot în anul 1949, compune singura sa lucrare cu caracter concertant, Burlesca pentru pian și orchestră, opus 27 – care a fost prezentată comisiei „de triere” a uniunii și a fost respinsă și trecută pe lista „exemplelor de decadentism” – , iar în anul 1951 concepe Sonata pentru violă și pian, opus 32, o lucrare instrumentală aflată între genul orchestral și de cameră.

Și de parcă nu era de ajuns, după ce este izolat, înlăturat din toate instituțiile în care profesa, după ce că era urmărit de securitate, corespondența îi era interceptată, iar convorbirile telefonice ascultate, în anul 1952, soția sa, Elena Jora a fost arestată în și condamnată la patru ani de închisoare, doar pentru vina de fi sora lui Grigore Gafencu. A fost momentul care a declanșat pentru marele compozitor o suferință cumplită, iar lumea lui Jora se restrânsese la reuniunile pe care le organiza cu vechi prieteni și discipoli, intelectuali de marcă aflați, la rândul lor, sub atenta supraveghere a securității.

Chiar și în aceste condiții, Jora nu renunță la atitudinea sa tranșantă, cu toate că în anul 1953 autoritățile îi permit revenirea ca profesor la Conservator, iar mai apoi este reprimit și în Uniunea Compozitorilor. Atitudinea „curtenitoare” a autorităților la adresa sa a continuat: tot în anul 1953, Jora obține Premiul de Stat pentru baletul Când strugurii se coc și Sonata pentru vioară și pian, iar doi ani mai târziu, pe 2 iulie, devine membru titular al Academiei Române.

A trecut la cele veșnice la 10 mai 1971, lăsând drept moștenire o operă artistică impresionantă.

Se poate spune că Mihail Jora a fost muzicianul care a lărgit în permanență întinderea stilistică a creației sale, aducând în muzica românească cele mai noi elemente apărute la alți creatori de diferite genuri. Acest mod de a crea a încurajat și alți tineri compozitori, mai ales pe discipolii săi personali, să nu rămână consecvenți unor modele clasice ale muzicii, ci să identifice mijloace de exprimare originale care să transpună în modul cel mai potrivit manifestarea sensibilității lor artistice.

Și poate cel mai elocvent în aprecierea personalității lui Jora a fost compozitorul Ion Dumitrescu, executorul său testamentar, președinte al Uniunii Compozitorilor și unul dintre discipolii săi cei mai apropiați: „Mihail Jora a fost un om cu o atitudine morală și cetățenească exemplară, model de cinste, corectitudine, generozitate, vrednicie și totală abnegație pentru înflorirea culturii românești”.

Din păcate, ultima dorința testamentară a lui Jora, de a se constitui, cu mobilierul, tablourile, obiectele și biblioteca familiei Jora, în imobilul din Str. Silvestru nr. 16, unde a locuit timp de mai bine de 40 de ani, Casa memorială Mihail și Elena Jora, nu a putut fi îndeplinită.

Mihail Jora alaturi de George Enescu

Începând cu anul 1991, în onoarea sa, Uniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România, Universitatea Națională de Muzică din București și Societatea Muzicală organizează anual Concursul Național de Critică și Interpretare Muzicală Mihail Jora – în 2017 ediția a XXVIV-a a a avut loc în perioada 11-25 martie, la Universitatea Națională de Muzică din București, urmând a se desfășura la fiecare doi ani.

Radiodifuziunea Română a acordat studioului său de concerte – cea mai mare sală de concerte simfonice și corale din România -, numele marelui compozitor și dirijor. Studioul de concerte „Mihail Jora” al Radiodifuziunii – construit în 1959 și inaugurat în anul 1961, este, de asemenea, singura sală de concerte din România care oferă posibilitatea de a realiza înregistrări în direct la calitate digitală.

Trebuie spus că în anii de început ai Societății Române de Radiodifuziune, muzica clasică a însemnat o componentă prioritară în programele sale, iar acest merit îi revine lui Mihail Jora, care a gândit totul, realizând ceva mai mult decât ceea ce se numește astăzi Stagiunea Muzicală Radio. Tocmai de aceea, fără Mihail Jora, istoria muzicii clasice la Radio, cel mai probabil, ar fi arătat cu totul altfel.